Exact acum o săptămână clasa lui Ianis a avut serbarea de Crăciun la grădiniţă, serbare pentru care copiii s-au pregătit cu entuziasm, au pregătit cântecele, poezii, costume, roluri... serbare de care nu ştiu absolut nimic înafară de detaliile de care, ca şi părinte m-am ocupat, şi anume costumaţia şi repetarea poeziei. ATÂT! Nu ştiu cum s-a descurcat copilul în momentul în care a spus poezia acolo (acasă o ştia excelent), nu îi ştiu grimasele, emoţiile... nu, pentru că pandemia ne-a răpit până şi şansa de participare la serbările copiilor. Am plătit toţi părinţii CD-uri pentru a putea să vizualizăm şi noi serbarea la un moment dat... în viitorul apropiat, pentru că momentan nu am primit nici măcar CD ul!

               De mai bine de 2 ani de zile ne confruntăm cu această pandemie, care ne răpeşte lent din ce în ce mai multe lucruri simple în viaţă, care ne transforma în roboţi şi care ne obligă să utilizăm tehnologia în 95% dintre situaţii... şi atunci cum îi mai pot eu explica copilului său să îi impun un program în compania tehnologiei când pe noi, adulţii ne văd că tot ce facem se învârte în jurul gadgeturilor, dar acesta este un alt subiect.

            Revenind la oful meu, sincer, nu aşa mi-am imaginat că se v-a desfăşura serbarea de Crăciun din ultimul an de grădiniţă al lui Ianis... dar, mulţi ar spune că suntem norocoşi că am avut-o, nu? Copiii din generaţia asta nu ne merită! Vă spun sincer, cel puţin Ianis nu cunoaşte contextul de serbare!... Nu, pentru că nu a avut ocazia în toţi aceşti ani de grădiniţă să beneficieze de o serbare... cum sunt serbările. Această generaţie nu cunosc emoţiile unei serbări, nu cunosc valoarea şi semnificaţia serbării, detaliile sunt distruse de către două persoane necunoscute care stau în spatele unei camere video şi filmează serbarea, apoi la montaj se pierd enorm de multe detalii... în asta s-au transformat până şi serbările în contextul actual al pandemiei.

                Aceşti copiii sunt arătaţi cu degetul mai târziu în societate că funcţionează precum nişte roboţei, că nu mai au emoţiile vârstei şi parcă nimic nu îi mai bucura, dar nimeni nu analizează tot efectul acestei pandemii asupra lor.

           Îmi amintesc de perioada copilăriei noastre, de emoţiile serbărilor care aveau rolul lor în dezvoltarea responsabilităţii încă de mici, în gestionarea emoţiilor, în controlarea vocii tremurânde când trebuia să ne spunem poezia în faţa a zeci de părinţi, despre tot ceea ce contribuia la formarea adultului de astăzi. Nimeni nu da importanţă acestor detalii esenţiale, toţi adulţii spun au timp... nu! Aceşti copii nu mai au timp, pentru că sunt etape ale copilăriei şi ale vieţii care trebuiesc parcurse la timpul lor, pentru că la 8-9 ani când aceşti copiii vor avea prima serbare adevărată şi nu vor avea habar să îşi gestioneze aceste emoţii, o întreagă sala vă şuşotii pe la colţuri şi le vor plânge de milă... pentru că lucrurile, emoţiile se învaţă la timpul lor, iar aceasta pandemie şi toate interdicţiile venite odată cu apariţia acesteia au răpit posibilitatea de dezvoltare emoţională a copiilor.

              Ştiu, nu este singurul copil care trece prin această etapă, şi mai ştiu că nu sunt nici singurul părinte care se simte atât de neputincios în faţa acestor legi care încet încet ne bulversează copiii. Sunt de părere că nu asta este ceea ce trebuie să trăim!

            Sunt milioane de studii care explica şi demonstrează cât de afectaţi sunt şi vor fi copiii noştri de tot ce se întâmplă, şi totuşi stăm şi acceptăm...

         Îmi spunea cineva zilele trecute „De ce le pui la suflet, Andreea?”... cred că a fost cea mai pertinentă reacţie a cuiva vis a vis de sentimental meu de neputinţă, durere şi îngrijorare!... Păi dacă nu pun la suflet ce se întâmplă cu copilul meu, atunci care mai este rolul meu ca şi părinte? Nu sunt aici, alături de el pentru a pregăti micul omuleţ pentru viaţă? Pentru a face imposibilul pentru el? Pentru a fi alături de fiecare pas al lui, pentru a mă asigura că păşeşte pe un drum corect? Sunt aici pentru a îi oferi necesarul de cunoştinţe şi a îl ajuta să îşi controleze emoţiile şi să facă faţă tuturor greutăţilor pe care le întâmpină în drumul lui. Nu vreau să fiu comodă, nu vreau să spun “oricum nimic nu se v-a schimba” şi să privesc cum copiilor noştri le este răpită copilăria, serbările şi posibilitatea de a merge la şcoală!

Voi aţi avut serbări la grădiniţă sau la şcoală? Cum s-au desfăşurat? Cum percep copiii de grădiniţă idea de serbare?

Cu drag, Andreea!